EPOCA RISIPITORILOR

Şocul viitorului a avut loc în secolul douăzeci când lada cu zestrea energetică a Terrei conţinând cărbune, petrol, gaze combustibile şi energie atomică a fost deschisă brusc. Trezite brutal din somn, energiile adormite ale preistoriei s-au transformat în balauri, care au pătruns cât ai clipi, în minţile savanţilor, înfierbântaţi de vederea lor. Imaginaţia aparent sănătoasă a unora a aşezat balaurii în chip de cai înhămaţi sub capota a tot ce mişcă în aer, pe uscat, pe ape, în chip de vreascuri pe vetrele sobelor, cazanelor, cuptoarelor de tot felul, în chip de armăsar înaripat al noii generaţii de Feţi-Frumoşi, galopând pe uliţele făurite şi ele din smoala balaurilor în căutarea Ilenei Cosânzene, cremuită şi înţolită la patru ace tot pe seama balaurilor.

Imaginaţia bolnăvicioasă a altora i-a condus pe balauri în laboratoarele geniilor morţii, unde dezlănţuiţi au sfârtecat şi mutilat trupurile oamenilor, animalelor, plantelor, au sfârtecat şi mutilat trupul Mamei Natură. Şi ca o sfidare a tuturor legilor firii, balaurul a ajuns să fie, n-o să vă vină să credeţi, garantul păcii, al armoniei, al bunei înţelegeri. În timp ce înţelepciunea doarme înfofolită, cu bumbac în urechi pe scaunul unui teatru de provincie, unde, pe scenă, un actor dârdâind de frig abia strecoară printre dinţi: somnul raţiunii naşte monştri.

Dacă până în secolul douăzeci omul şi soarele trăiau ca fraţii, cu privirea unul spre altul, imediat ce a păşit în acest secol, omul a uitat parcă de fratele său. A coborât privirea în pământ. A coborât el însuşi în pământ să-i sfredelească măruntaiele în căutare de iluzorii comori pentru ca apoi  să-i împrăştie aceste măruntaie înveninate de febra căutărilor, în aer, în apă şi sol. Odată cu ele s-a răspândit şi respiraţia greu mirositoare a balaurilor opintiţi la acest efort gigantic. Cantităţi uriaşe de noxe, împrăştiate peste tot, au ajuns să  preschimbe în tulburare până şi privirea plină de blândeţe a Soarelui.

Dacă până la intrarea în epoca modernă toate cele trebuincioase omului erau făcute cu energii curate, provenite direct sau indirect de la soare, astăzi nimic nu se mai face fără energiile negre ale balaurilor. Produsele agricole, articolele de îmbrăcăminte, clădirile şi toate celelalte activităţi umane poartă în ele această energie. Îndeletniciri întregi, cunoaşteri  sănătoase au fost făcute cenuşerese ale ştiinţei. Până şi una din cele mai de preţ comori a omului, sănătatea, a fost pusă la colţ de o voce blondă, suavă care a ieşit ca din întâmplare în calea omului cuprins de noua formă de fierbinţeală şi i-a şoptit: – Eu îţi cunosc problemele. Nu fi desuet dragul meu. De ce cauţi tu prin tufe spinoase măceşele care îţi vor readuce sănătatea? Îţi zdreleşti mâinile, îţi strici opincile, îţi pierzi timpul, iar azi timpul înseamnă bani. Nu ştiai că savanţii lumii lucrează pentru tine? Vino până colea la dugheniţa din colţ cu un bănuţ. Acolo sunt eu noua Zâna Zânelor. Sub căldura privirilor mele micul tău bănuţ se va preschimba într-un bumb, uşor de înghiţit, elixir aducător de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Dacă strămoşii noştri, chiar şi cei nu prea îndepărtaţi, să zicem de cu 200 de ani în urmă, s-ar întoarce în lume ar fi şocaţi. Ar vedea cum oamenii zboară iute ca săgeata prin văzduh, cum aleargă ca nălucile pe pământ şi pe sub pământ, cum înoată mai dihai ca peştii prin apă. În prima clipă i-ar străfulgera un gând: „Oare au ajuns înaintea nostră în Rai?” Apoi după o zi ameţitoare petrecută în noua lume, ar căuta un loc liniştit în care să ne mai spună odată povestea cu fata cea bună a moşului şi cea rea a babei. Prima, a primt de la Sfânta Vineri în dar pentru priceperea de a se descurca doar cu ceea ce îi oferea natura şi trăind în armonie cu aceasta, o lădiţă amărâtă care, deschisă cu răbdare, la vremea ei, s-a dovedit a fi o mare comoară. Era de fapt comoara sufletului ei curat şi cumpătat. Fata babei în schimb, leneşă şi cu pretenţii şi-a ales singură cea mai mare şi mai atrăgătoare ladă pe care a deschis-o cu multă nerăbdare. Balaurii i-au invadat casa şi tot universul ei. Erau balaurii sufletului ei încărcat de neastâmpăr şi ignoranţă.

Secolul douăzeci se prefigura ca un secol al luminii. Acest lucru nu s-a confirmat ci dimpotrivă. Două războaie mondiale purtate în mod nefiresc, pe crize de supraproducţie. Valorile tradiţionale abandonate. Pentru prima dată în istoria omenirii raportul spirit / materie a fost inversat, iar banul a fost ridicat la rang de zeu.

Savanţii adevăraţi nu sunt înscrişi cu numele în istoria ştiinţei. Au preferat să înmormânteze în ei marile lor descoperiri. În înţelepciunea lor ştiau că omul nu este încă pregătit să folosească aceste descoperiri cu discernământ, fără să tulbure echilibrul evoluţiei fireşti, al vieţii pe Planeta Albastră.